Purtam cu noi atatea secrete si totusi nu ne putem ascunde suferinta…Si cine sunt eu azi?Cea pe care ai ranit-o?Ochii sunt oglinda sufletului, dar ai mei au incetat sa mai straluceasca…Nici eu nu mai stiu ce sa cred…Oare te urasc, te iubesc, sau pur si simplu imi place sa sufar?Cine pe cine a mintit?Toate promisiunile alea desarte au folosit la ceva?Nu stiu ce ai simtit de fapt, dar stiu ca ai plecat…Stiu ca zambetul meu a disparut si nu mai vrea sa revina…M-am simtit tradata, abandonata, stearsa de pe radarul sufletului tau…Si asa a inceput declinul…Si noaptea s-a transformat in zi si obrajii sunt din ce in ce mai umezi…Nu pot sa scap de amorteala, de acest amestec de emotii ce ma stoarce de vlaga…Inca nu am putere, nu ma pot mobiliza, dar incerc sa ignor toata aceasta paralizie a mintii…Ma prefac ca esti doar un vis care se tot repeta…Si oricat mi-ar fi de greu, nu mai exista cale de intoarcere…Probabil ca ma voi plictisi sa disec amintire cu amintire, sa retraiesc la nesfarsit aceeasi poveste…
Dar de ce tu?Ce ai avut atat de special?Te-am numit suflet pereche candva, iar acum esti motivul pentru care nu pot sa-mi adun gandurile, pentru care ma tarasc in mocirla asta a dispretului, fara a gasi o cale de evadare…A fost o cadere lina, placuta, o trecere usoara de la extaz la agonie…Undeva, in subconstient, mi-au ramas doar clipele frumoase, iubirea aia de basm care ma facea sa ma simt vie…Tot incerc s-o recreez, sa nu simt schimbarea, dar realitatea nu-mi da pace…Insa, am devenit din ce in ce mai rece, mai taioasa, iar lumea parca se prabuseste in jurul meu…Nimeni nu ar trebui sa patimeasca in asemenea hal, sa se transforme intr-o imagine a trecutului, pentru ca nu poate suporta prezentul…Demonii nostri nu s-au inteles unii cu altii, ci doar au provocat un dezastru de proportii…M-am ales cu regrete, cu frica, cu deznadejde…Dintr-o relatie in care totul s-a naruit, am devenit propriul meu dusman…Incerc sa ma motivez in zadar, incerc sa te gasesc vinovat, dar esuez de fiecare data…Imi doresc sa fii fericit, in ciuda neputintei mele…Macar tu sa scapi de acest cosmar si sa te bucuri de noi inceputuri…De fapt, eu sunt de vina, eu n-am stiut sa ma iubesc pe mine, sa ma accept, sa ma aprob…Trebuia sa imi dau seama ca vei pleca, ca va veni o zi in care ma voi trezi singura si indurerata, doar pentru ca m-am subestimat de fiecare data…
Asa a fost sa fie…Oricum, nu mai are sens sa dezgrop mortii, zarurile au fost aruncate, iar drumurile noastre nu se vor mai intersecta…Sper doar sa reusesc sa depasesc aceasta perioada nefasta din viata mea si sa vina ziua in care trecutul nu ma va mai controla, iar zambetul meu va ajuta multe suflete…